Sunauli orasel la granitza dintre India si Nepal si punctul terestru de frontiera cel mai des folosit de turisti pentru a ajunge dintr-o tara in alta. Un orasel parca mai prafuit, si cu un trafic mai haotic decat orice alt oras indian. Daca nu ar fi uriasele portzi de intrare pe care sa scrie “Welcome in India” si “Welcome in Nepal” si traficul intens de masini grele nici nu ti-ai da seama ca este un punct de frontiera. Intre cele doua tzari traficul este aproape liber, astfel incat controlul de frontiera este minimal. Nepalezii si indienii pot trece liber granitza si lucra in una dintre cele doua tzari fara nici o alta formalitate.
Ajung la granitza intr-o calduroasa zi de sfarsit de Aprilie, cand este mijlocul verii indiene. Din Mumbai am luat un tren spre Delhi unde am stat o zi si de acolo spre Gorakhpur, nodul feroviar cel mai apropiat de Sunauli, aflat la trei ore de mers cu autobuzul. Am ajuns aici nu fara aventuri. Trenul din Delhi spre Bihar, care trecea prin Gorakhpur isi schimbase traseul cu o zi inainte si eu nu am aflat decat cand eram deja in tren. Asa ca a trebuit sa schimb inca un tren in Luknow, capitala statului Uttar Pradesh, cel mai populat stat indian. A trebuit sa caut seful de gara sa-mi semneze biletul cum ca trenul meu si-a schimbat itinerariul si pot lua alt tren spre Gorakhpur. Mi l-a semnat fara probleme dar in schimb nu mi-a putut garanta un loc in tren. Dupa vreo 4 ore de asteptare si cu doua ore intarziere a sosit si trenul meu, in jurul orei 2 noaptea. Era o calatorie de 7 – 8 ore cu trenurl intre Luknow si Gorakhpur. Si taman atunci cand aveam bilet fara loc s-a intamplat ca trenul meu sa fie cel mai aglomerat tren in care am fost. Era asa de aglomerat de pur si simplu erau o gramada de oameni care nu reuseau sa intre in tren. Nu neaparat din cauza oamenilor cat din cauza bagajelor care blocau usile. Zici ca toata lumea se muta. Aveau cufere intregi cu ei. Pana la urma am reusit sa intru pe la compartimentul unei clase superioare. Dar nici o sansa de loc. Nici macar pe culoar nu am reusit sa patrund. Pana la urma am dormitat pe rucsacul meu pe locul aflat la imbinarea dintre vagoane, inconjurat din toate partzile de muntzi de bagaje, indieni si un sadhu, om sfant indian jegos care fuma hasis si dormea la picioarele mele.
La granitza esti acostat de o gramada de indieni si nepalezi “binevoitori” care te ajuta cu de toate. Itzi arata unde este biroul de emigrari (care este asa de mic si pricajit incat am trecut pe langa el fara sa-l remarc), unde este cursul valutar etc. etc. Invatzasem sa devi suspicios fatza de indienii binevoitori din locurile frecventate de turisti. Si m-au cam prostit olecutza. Viza de intrare in Nepal era 30 de dolari si indienii de la casa de schimb valutar insistau ca nu se accepta decat dolari. Nu accepta euro sau rupii indiene, si ca pe partea nepaleza nu sunt case de schimb valutar si nu se accepta rupii indienii. Puteam sa merg sa verific dar daca era adevarat trebuia sa trec granitza din nou ca sa schimb in dolari. Aveam 10 dolari si am mai cumparat 20. Cat despre rupii nepaleze, nu am cumparat decat vreo 300 cu toate insistentzele lor ca dincolo nu sunt case de schimb valutar.. Abureli… Erau cu carutza pe partea nepaleza. Si cursul de schimb era mult superior celui de pe partea indiana. Acolo am si schimbat 50 de euro in rupii nepaleze. Cat despre cei 30 de dolari pentru viza, am remarcat ca se acceptau in orice valuta nu numai in dolari. Formalitatzile au durat foarte putzin. In 30 de minute eram in Nepal cu viza de nepal. Completarea unui formular, 30 de dolari si daca nu este coada in 10 minute ai viza. Simplu si eficient. Sincer, puteam trece granitza dintre Nepal si India fara sa ma intrebe nimeni de sanatate.
Sunauli – Kathmandu, in jur de 290 de kilometri si intre 8 si 10 ore de mers cu autobuzul. Pe partea nepaleza imediat am fost “mirosit” si un nepalez sau indian s-a tzinut scai dupa mine sa-mi arate de unde sa iau autobuzul spre Kathmandu, cica. Dar m-a condus la o agentzie de turism. Acolo ma preia altul care nici macar nu ma intreba cand vreau sa plec, sau sa-mi spuna cat ii pretzul ci pur si simplu se apuca sa completeze chitantza. “Ooo… stop nene.. Prima data zi-mi cand pleaca cat costa..” Cica in 15 minute pleca si costa 450 de rupii.. Am platit desi mi se parea cam piperat pretzul si pe urma vine cu mine sa-mi arate de unde sa iau autobuzul. Statzia era de fapt la 5 km de locul acela, dar miselul nu mi-a spus nimica si l-am intrebat de mai multe ori..
“Here .. here boss.. I’ll show u from where.. Just come with me!” Si ma trezesc ca opreste o hardughie de carutza, care nu era nici ricsa, nici tractor, nici masina, nici camion ci o combinatzie de toate, plina ochi de oameni si imi spune sa sar inauntru. Inauntru, unde? Acoperisul hardughiei era plin de bagaje, inauntru nu mai incapea nici un ac iar pe marginile masinii era plin de oameni suspendatzi. Ma agatz si eu cu chiu cu vai suspendat in spatele masinii si pornim.
“So, is this my bus to Kathmandu?”, il intreb pe sub mustatza..
“No no boss.. Ek minute..”
Dupa vreo 10 – 15 minute, timp in care mainile aproape ca imi amortzisera, ne oprim si toata lumea sare jos. Autobuzul meu imediat a aparut. Dar m-au cam tras in piept. Era unul local, nu de turisti, de la care puteam lua eu singur bilet fara sa ma mai incurc cu intermediari. Si bagam mana in foc ca biletul era in jur de 350 de rupii si mi-au luat 100 de rupii comision, doar pentru ca m-au condus pana la autobuz. Dar arata destul de acceptabil autobuzul. Avea scaune care se lasau pe spate si nu era aglomerat. Eram destul de obosit dupa o noapte de nesomn asa ca atzipeam destul de des. Ma trezeam cand autobuzul se oprea din cauza caldurii. Era o caldura sufocanta. Cand autobuzul era in miscare din cauza geamurilor deschise nu se simtzea dar de indata ce se oprea simtzeai erai ud leoarca de transpiratzie. Si facea pauze lungi de ma scoatea din sarite. De fapt nu numai pe mine ci si pe un nepalez care la fiecare pauza mai lunga vocifera si se rastea la sofer. Mai sa-l ia la bataie nu alta. Satele si oraselele nepaleze se derulau pe sub ochii mei. La prima vederea parea mult mai curat decat in India. Apele erau limpezi, pe jos doar putzine deseuri si trasaturile locuitorilor erau foarte diverisficate. De la cele specifice indienilor, la trasaturi mongoloide si combinatzii dintre cele doua.
Era intuneric afara si eu dormeam dus cand autobzulu opreste si toata lumea coboara. Erau pauza de masa. Eram undeva intre muntzi, intr-un orasel sau satuc nu puteam sa-mi dau seama prea bine din cauza intunericului. Era pana de curent si “restaurantul” in care urma sa mancam avea pe fiecare masa lumanari. Singurul fel de mancare era “daal bhat”. Adica o farfurie intinsa pe care tzi se punea orez, un fel de tocanitza de cartofi, un fel de supa de linte, un amestec de legume, si pentru cei non vegetarieni trei bucatzele de carne de pui. Toata lumea avea acelasi fel de mancare, pentru ca era singurul din meniu.
La granitza esti acostat de o gramada de indieni si nepalezi “binevoitori” care te ajuta cu de toate. Itzi arata unde este biroul de emigrari (care este asa de mic si pricajit incat am trecut pe langa el fara sa-l remarc), unde este cursul valutar etc. etc. Invatzasem sa devi suspicios fatza de indienii binevoitori din locurile frecventate de turisti. Si m-au cam prostit olecutza. Viza de intrare in Nepal era 30 de dolari si indienii de la casa de schimb valutar insistau ca nu se accepta decat dolari. Nu accepta euro sau rupii indiene, si ca pe partea nepaleza nu sunt case de schimb valutar si nu se accepta rupii indienii. Puteam sa merg sa verific dar daca era adevarat trebuia sa trec granitza din nou ca sa schimb in dolari. Aveam 10 dolari si am mai cumparat 20. Cat despre rupii nepaleze, nu am cumparat decat vreo 300 cu toate insistentzele lor ca dincolo nu sunt case de schimb valutar.. Abureli… Erau cu carutza pe partea nepaleza. Si cursul de schimb era mult superior celui de pe partea indiana. Acolo am si schimbat 50 de euro in rupii nepaleze. Cat despre cei 30 de dolari pentru viza, am remarcat ca se acceptau in orice valuta nu numai in dolari. Formalitatzile au durat foarte putzin. In 30 de minute eram in Nepal cu viza de nepal. Completarea unui formular, 30 de dolari si daca nu este coada in 10 minute ai viza. Simplu si eficient. Sincer, puteam trece granitza dintre Nepal si India fara sa ma intrebe nimeni de sanatate.
Sunauli – Kathmandu, in jur de 290 de kilometri si intre 8 si 10 ore de mers cu autobuzul. Pe partea nepaleza imediat am fost “mirosit” si un nepalez sau indian s-a tzinut scai dupa mine sa-mi arate de unde sa iau autobuzul spre Kathmandu, cica. Dar m-a condus la o agentzie de turism. Acolo ma preia altul care nici macar nu ma intreba cand vreau sa plec, sau sa-mi spuna cat ii pretzul ci pur si simplu se apuca sa completeze chitantza. “Ooo… stop nene.. Prima data zi-mi cand pleaca cat costa..” Cica in 15 minute pleca si costa 450 de rupii.. Am platit desi mi se parea cam piperat pretzul si pe urma vine cu mine sa-mi arate de unde sa iau autobuzul. Statzia era de fapt la 5 km de locul acela, dar miselul nu mi-a spus nimica si l-am intrebat de mai multe ori..
“Here .. here boss.. I’ll show u from where.. Just come with me!” Si ma trezesc ca opreste o hardughie de carutza, care nu era nici ricsa, nici tractor, nici masina, nici camion ci o combinatzie de toate, plina ochi de oameni si imi spune sa sar inauntru. Inauntru, unde? Acoperisul hardughiei era plin de bagaje, inauntru nu mai incapea nici un ac iar pe marginile masinii era plin de oameni suspendatzi. Ma agatz si eu cu chiu cu vai suspendat in spatele masinii si pornim.
“So, is this my bus to Kathmandu?”, il intreb pe sub mustatza..
“No no boss.. Ek minute..”
Dupa vreo 10 – 15 minute, timp in care mainile aproape ca imi amortzisera, ne oprim si toata lumea sare jos. Autobuzul meu imediat a aparut. Dar m-au cam tras in piept. Era unul local, nu de turisti, de la care puteam lua eu singur bilet fara sa ma mai incurc cu intermediari. Si bagam mana in foc ca biletul era in jur de 350 de rupii si mi-au luat 100 de rupii comision, doar pentru ca m-au condus pana la autobuz. Dar arata destul de acceptabil autobuzul. Avea scaune care se lasau pe spate si nu era aglomerat. Eram destul de obosit dupa o noapte de nesomn asa ca atzipeam destul de des. Ma trezeam cand autobuzul se oprea din cauza caldurii. Era o caldura sufocanta. Cand autobuzul era in miscare din cauza geamurilor deschise nu se simtzea dar de indata ce se oprea simtzeai erai ud leoarca de transpiratzie. Si facea pauze lungi de ma scoatea din sarite. De fapt nu numai pe mine ci si pe un nepalez care la fiecare pauza mai lunga vocifera si se rastea la sofer. Mai sa-l ia la bataie nu alta. Satele si oraselele nepaleze se derulau pe sub ochii mei. La prima vederea parea mult mai curat decat in India. Apele erau limpezi, pe jos doar putzine deseuri si trasaturile locuitorilor erau foarte diverisficate. De la cele specifice indienilor, la trasaturi mongoloide si combinatzii dintre cele doua.
Era intuneric afara si eu dormeam dus cand autobzulu opreste si toata lumea coboara. Erau pauza de masa. Eram undeva intre muntzi, intr-un orasel sau satuc nu puteam sa-mi dau seama prea bine din cauza intunericului. Era pana de curent si “restaurantul” in care urma sa mancam avea pe fiecare masa lumanari. Singurul fel de mancare era “daal bhat”. Adica o farfurie intinsa pe care tzi se punea orez, un fel de tocanitza de cartofi, un fel de supa de linte, un amestec de legume, si pentru cei non vegetarieni trei bucatzele de carne de pui. Toata lumea avea acelasi fel de mancare, pentru ca era singurul din meniu.
Era trecut de ora 1 noaptea cand ajungem in Kathmandu. Soferul ma trezeste cand autobuzul era aproape gol. Pana imi iau bagajul si pana ma dau jos din autobuz ma trezesc singur cuc la o margine de oras intr-o semiobscurditate inconjurat de taximetristi care intocmai ca ulii infometatzi se repezeau la mine oferindu-se sa ma duca in Thamel, partea din Kathmandu unde sunt cele mai multe hoteluri. Nu prea aveam chef sa iau taxiul, pentru ca stiam ca o sa ma super-taxeze dar alta optziune nu aveam la acea ora tarzie de noapte. Asa ca sar intr-unul din ele. Erau masini mici, albe Maruti Suzuki, cam cat dimensiunea unui Tico de mari. Intreb de pretz. Imi spun “Meter boss, meter…” Dar nici prin cap nu imi trecea sa ma duc dupa taxator. Eram intr-un oras necunoscut si ma puteau plimba pana dimineatza prin oras. Si in plus de asta stiam ca ar cam trebui sa fie in jur de 200 de rupii pretul. Intalnisem un nepalez din Kathmandu in tren in India si il intrebasem. Pe urma imi cer 300 de rupii. “Night charge”. Eram nehotarat si in mod suprinzator, au lasat la 200, ceea ce mi s-a parut echitabil. Asa ca am pornit. Pe masina nu era scris niciunde “TAXI” si eram cu doi neplezi in masina, la o margine oras necunscut in miez de noapte. Dar ma simtzeam destul de in siguantza. Nepalezii pareau destul de simpatici. Am ajuns in Thamel si toate hotelurile erau inchise. Soferul opreste in fatza la un hotel si bate in poarta pana iasa un nepalez mititel cu ochii bulbucatzi de somn. Pricep si eu din ce vorbesc ca nu mai au camere libere. Mergem mai departe si oprim la altul, unde se parea ca au locuri disponibile. Aveam de gand sa stau 5 noptzi in Kathmandu dar am luat doar o noapte. Fusesem adus de taximetristi aici si stiam ca si ei aveau o cota parte din pretzul de cazare, asa ca cea mai buna ideea era sa iau o noapte si a doua zi dimineatza cand ei nu mai erau de fatza sa negociez pentru restul de noptzi obtzinand un pretz mai mic. Mi-au cerut 400 de noapte dar am reusit sa scot cu 300 noaptea. Stiam ca puteam merge si mai jos dar la aceea ora tarzie stiau si ei ca nu prea ma tragea inima sa ma mai plimb la alt hotel. Ma duc sa vad camera si arata chiar superb. O camera normal de hotel de doua – trei stele in Romania. Cu doua paturi, noptiera, masa, baie gresiata si fainatzata, apa calda, toaleta in stil vestic.. Totul era curat si ordonat.. Mi-a placut.. Si 300 de rupii erau cam 3 euro jumate. Am coborat la receptzie am facut formalitatzile de cazare, am platit taximetristul si camera si am venit in camera si m-am arunat in pat, adormind aproape instantaneu.
